pasul 3

„Am hotărât să ne lăsăm voința și viața în grija lui Dumnezeu, așa cum îl înțelege fiecare dintre noi”

Pentru un codependent a lăsa controlul din mână poate suna terifiant. Controlul a fost aliatul meu cel mai bun în a manageria o viață imposibilă.

Până în urmă cu câțiva ani eram mândră de voința și puterea mea de a controla ceea ce se întâmplă. Totul se rezuma la impunerea voinței mele când ceea ce se întâmpla în jurul meu nu îmi plăcea. Când am înțeles că impunerea voinței mele și controlul nu (mai) sunt sănătoase pentru mine, mi-a fost frică să nu devin preșul tuturor… mi se părea aberant „cum adică să accept ce fac ceilalți fără să fac nimic?” , asta pentru că egalam acceptarea cu resemnarea…mare păcăleală! până am înțeles diferența. Am înțeles că datoria mea este să știu și să protejez ceea ce sunt eu, am înțeles că am nevoie de „delimitarea teritoriului” personal.

În acest moment pasul 3 îmi dă o pauză binemeritată, un concediu pe o plajă însorită :)) pentru că am înțeles că designerul vieții mele perfecte și minunate este divinitatea, Dumnezeu sau cum vrem noi să numim această forță nedenumită. Oricât aș calcula, planifica, manageria și controla eu totul nu îmi iese nici pe departe atât de minunat și perfect cum o poate face Dumnezeu, dacă îl las în viața mea.

A nu îmi face planuri era pentru mine îngrozitor, terifiant; totul, în trecut, trebuia calculat, planificat minuțios pentru a nu se strecura vreo greșeală care să creeze haos – pentru cineva din afară asta poate părea aberant, cum adică să se instaleze haosul de la o mică greșeală sau schimbare de planuri? dar pentru cineva care a crescut într-un mediu disfuncțional teama de a nu se întâmpla ceva rău era la ordinea zilei. Mi-a intrat în vene! și astfel percepeam pasul 3 ca fiind cel mai mare pericol posibil. Cum adică să las voința și viața în mâinile lui Dumnezeu? Care Dumnezeu? Cel care a permis să se întâmple toate? Cel care nu mi-a ascultat rugăciunile și să o facă pe mama mea să renunțe la băutură? Acel Dumnezeu? Nu, mersi, cu El o încheiasem demult, de pe vremea când am înțeles că nu are nicio putere, că nu îmi ascultă rugăciunile și am decis să îmi fac eu viața, să mi-o aranjez cum vreau. Am luat această decizie pe când eram copil, a fost o decizie inconștientă pentru că nu aveam capacitatea de a înțelege ce se întâmplă în viața mea. Mai târziu aveam să înțeleg că Dumnezeu ne dă liberul arbitru, că ne lasă să alegem și că mama mea așa a putut alege, din inconștiența în care trăia. Și tot mai târziu aveam să conștientizez că eu renunțasem în copilărie la a da puterea divinității în viața mea. Eu mă așezasem în locul șoferului.

Acum înțeleg că îmi pot face planuri așa cum îmi doresc dar nu mai sunt atașată de rezultat pentru că știu până în ultima fibră a ființei mele că planurile mele sunt un mizilic în comparație cu planul lui Dumnezeu pentru mine. Când am decis să renunț la control, am văzut măreția divinității în viața mea. Știu că planurile mele sunt frumoase dar doar Dumnezeu face să se realizeze cele mai potrivite mie. și doar acele planuri sunt perfecte pentru mine, de fapt cuvântul „perfecte” e limitat ca să exprime ceea ce simt și știu despre planul divin în viața mea. E ceea ce eu am nevoie!

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

256565961