o poveste…începutul

Acest drum -al vindecării de codependență – a început într-un mod așezat, liniștit, în urma unei perioade lungi de căutare… Am ajuns în acest punct pentru că probabil au fost epuizate toate soluțiile pe care mintea mea le căuta pentru înțelegerea stărilor lăuntrice pe care le aveam ca răspuns la situațiile din jur. Toate acestea m-au dus către codependență, pe care am căutat să o ignor la început, să nu mi-o asum, dar viața continuă să ne dea cele mai bune lecții și astfel, unica soluție devine asumarea poveștii, a luminării a ceea ce este inconștient în fiecare dintre noi.

Am crescut într-o familie cu un părinte dependent de alcool (mama), cu certuri continue și violență fizică, verbală și emoțională iar când am plecat de acasă, căsătorindu-mă, m-am bucurat enorm că am „scăpat” dar trecutul nerezolvat, neasumat m-a urmărit în continuare. Timp de 13 ani am ignorat trecutul, am căutat să înnăbuș orice tentativă de a ieși la suprafață, am negat, minimalizat, ignorat realitatea, până când nu am mai avut putere. Realitatea era că soțul meu devenise dependent de alcool, în tot acest timp în care eu continuam să fug de trecut. În 2016 am primit amândoi confirmarea unui specialist în adicție a ceea ce eu bănuiam că e realitatea (pe care nu voiam să o văd) dar până la a ne asuma această realitate au mai trecut 2 ani – a fost nevoie de timp ca să accept „eșecul” (pentru că, da, codependenta perfectă din interior își asuma dependența partenerului ca pe un eșec propriu) și să mă iert pt că, deși am simțit mai demult că nu e ok ce se întâmplă, nu am avut puterea să mă susțin. A fost nevoie de timp să accept și să cred că el are o problemă cu alcoolul, că acest diagnostic dependență de alcool este adevărat, real, posibil chiar ?

Când psihoterapeutul l-a întrebat: „Dacă soția ta te-a rugat să nu mai bei, pt că nu îi place și tu spui că o iubești, de ce continui să faci asta?” a fost pentru mine o revelație, o reconfigurare a traseului mental al minții codependente iar pt soțul meu revelația a venit după întrebarea „Dacă bei un pahar, mai simți nevoia de încă unul?”… (și, pentru cei care trăiesc în negare/minimalizare a realității, din proprie experiență vă spun că doar un specialist în adicție vă poate diagnostica, niciun psihoterapeut super priceput sau faimos, foarte bun pe relații conjugale sau altele, nu are habar de specificul dependențelor iar un dependent îl poate manipula cum dorește, astfel încât să reiasă că nu are nicio problemă, că dependentul este doar un băutor normal, pentru că în dependență nu cantitatea/frecvența consumului contează ci mecanismele psihologice din spate).

Crescând într-o familie în care se consuma alcool, văzând în jur familii, oameni care consumă alcool zilnic, ca normalitate, pe de o parte și conștiința mea interioară care îmi spunea că nu e ok acest mod de viață, pe de altă parte și incapacitatea de a mă susține au creat această suferință continuă în interiorul meu. Acest tipar – eu nu valorez, nu contez iar sentimentele mele și ceea ce simt nu sunt valabile pt cei din jur, deci nici pentru mine… tipar învățat în copilăria alături de un părinte dependent de alcool, în care toți membrii familiei erau prinși în căutarea unei soluții pt că dependentul nostru – mama, să nu mai consume, eu și nevoile mele nu contau, nu aveau importanță – m-au ținut blocată în această situație pe care nu mi-o doream. Dar a venit un moment în viața mea, un moment liniștit în care am realizat deplin că nu îmi doresc să fie viața mea așa și că pot alege eu acum.

Înainte de acel moment (al diagnosticării din partea unui specialist în adicție), privind acum în urmă, în tot cercul nostru: rude, prieteni, era consum de alcool,  iar faptul că pe mine mă deranja acest aspect era woo-woo pt toți; părea că dintr-o turmă imensă de oi care pasc liniștite eu eram cea care iese din turmă și toate o privesc ca pe freeky one: ce are aia, ce caută înafara turmei? În acel punct am crezut că, cumva această confirmare a rezolvat deja problema – știm care e inamicul, știm cu cine luptăm – dar, de fapt a venit la pachet cu o nouă manipulare din partea soțului (pentru că, da asta fac dependenții , deși ne vine greu să credem…manipulează): „e ok, știu despre ce este vorba și nu voi mai bea”, dar timpul a trecut și ușor, ușor, după câteva luni a revenit pe același traseu , al dependenței; toate acestea s-au întins pe perioada a doi ani, până când durerea mea a fost atât de intensă încât a depășit toate fricile ascunse în interiorul meu și i-am comunicat soțului meu că eu nu mai vreau să trăiesc în această poveste; paradoxal, dincolo de toate acele frici am trăit o stare de imensă pace și liniște, chiar bucurie; după două săptămâni de încercări (inconștiente) eșuate ale soțului meu, de manipulare, șantaj și orice formă de aspirare a mea în același ciclu al obișnuinței jocului nostru, timp în care pacea și liniștea nu m-au părăsit eu am fost acolo, conștientă că nu mai vreau să trăiesc așa, că această este hotărârea potrivită pentru mine, a adus la suprafață decizia lui de a merge într-un centru pentru tratarea dependențelor pe programul Minessotta; decizia lui nu m-a impresionat, nu m-a făcut să cedez și să cad în jocul trecutului, știam că eu vreau să mă ocup de mine (pt prima dată în viața mea) să îmi întorc atenția către mine, să învăț să mă iubesc, să mă ascult, să mă îngrijesc… aveam multe de recuperat :))

După ce a intrat în programul de recuperare, pentru mine a început o perioadă de liniște și împăcare deplină cu mine însămi, știam că am făcut cel mai grozav lucru de pe planetă pt mine: am spus nu la ceva ce nu îmi place și am acționat (până atunci spuneam dar nu acționam, nu îmi asumam hotărârea). Acea perioadă a fost pt mine prilej de repoziționare în relație astfel încât la reîntoarcerea lui acasă ne-am asumat angajamentul amândoi să ne vindecăm și să ținem cont de lecțiile dureroase ale trecutului. Ni s-a spus că primul an e cel mai greu, ce știu acum e  că e foarte greu, suntem foarte diferiți în comportamente, relaționare față de trecut, dar cădem uneori și în tiparele trecutului, ceea ce ne amintește că mai avem de lucru. La început, codependența a atacat puternic: o dată cu venirea lui acasă am simțit valuri constante și puternice de vină în interiorul meu: mintea codependentă încerca să mă convingă că eu sunt responsabilă de tot, că familia mea a trecut prin toate astea din cauza mea, a sensibilității mele excessive față de alcool, că nu sunt normală, că nu sunt ca „ceilalți”, dar treptat acea perioadă a trecut, am înțeles că singurul vinovat pt asta (dacă se poate stabili un vinovat) este dependența pe care soțul meu a dezvoltat-o iar atitudinea mea, din al 14lea ceas a fost una de normalitate totală, asta ar fi trebuit să fac de prima dată când am simțit că nu îmi place ce trăiesc, trăsăturile mele de codependent sadea (vina și rușinea) ieșiseră la suprafață ca să fie eliberate. Acum știu că eu sunt responsabilă doar pt mine, că nu am nicio putere asupra celorlalți, că cei din jur sunt singurii responsabili pt ceea ce fac, iar consumul de alcool pe care soțul meu l-a întreținut a adus această experiență în viața de familie iar eu pot alege să acționez pt mine: să spun  nu, asta nu mai vreau să experimentez. Cred că acel punct a fost unul crucial în viața mea, pentru prima dată m-am gândit la ceea ce simt, m-am luat în considerare, m-am ascultat pe mine. Nu poți face asta până când nu vezi tiparele automate pe care le-ai preluat din afară și până nu îți asumi povestea „da, asta am trăit dar eu nu sunt asta/eu sunt ok, ce mi s-a întâmplat nu a fost ok”, ceea ce mă duce cu gândul la inepția, eroarea fundamentală de a confunda comportamentul unei persoane cu ceea ce este ea cu adevărat, chestie valabilă în orice situație. Dar e nevoie de un minim de curaj sau de maximă suferință, iar aici pragurile de toleranță ale fiecăruia sunt foarte diferite, pentru a acționa. Pentru cineva din afară, privind la situația noastră, comparativ cu ce e în jur, ar fi putut spune că nu e nimic anormal, problematic, dar, cum am mai spus, dependența e validată de mecanismele psihice din spate; poți chiar să nu consumi, să te abții și să fii un dependent, dacă te gândești tot timpul la cum să faci ca să nu consumi sau visezi la consum sau vezi consumul ca pe soluția universală la orice, atunci este dependență; la consum mă refer la orice substanță/experiență: alcool, dulciuri, mâncare, computer, jocuri, muncă, sport, cumpărături, droguri și multe altele, pentru că, din păcate, educația noastră în acest domeniu al dependențelor e lacunară sau/și greșită iar a vorbi cu oricine despre asta (a se citi aici-vecina de la 2/colega de la muncă/sora sau cumnata) te poate ține și mai mult cu capul în mocirlă. Așa că soluțiile sunt la îndemâna fiecăruia în zilele noastre: cărți de specialitate (autori precum Melody Beattie, Robin Norwood, Lisa A.Romano, Gabor Mate), bloguri/siteuri specializate pe codependency/dependency, canale youtube (Stephanie Lyn coaching, Russel Brand, Alan Robarge, Ross Rosenberg, Gabor Mate, Lisa A. Romano), specialiști pe adicție (psihologi/preoți – pr. Liviu Burlacu), doar căutați și veți găsi. Dacă simți oricât de mic discomfort când cineva din jurul tău sau tu însăți manifești un comportament, caută, informează-te, descoperă adevărul dar, repet, doar din surse specializate și…adevărul te va elibera:))

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

256565961