Expresia Libera

cutuma codependenței

Distribuie

Ceea ce am observat în jur, de când sunt pe acest pământ este că, în societatea în care conviețuim, tiparele codependenței sunt înmânate cu sfințenie din  generație în generație, cu legământ sfânt.

Și aș vrea să detaliez un pic, ca să fiu cât mai explicită:

să luăm exemplul unei tinere soții, dornică de viață și cu speranța iubirii eterne în suflet, care se căsătorește cu el – bărbatul prin excelență, exemplarul masculinității desăvârșite, în cultura și tradiția poporului român: a se citi aici „care face ce vrea și când vrea fără a ține cont de nimic”(adică de ea). Și iacătă că această tânără frumoasă și devreme acasă, cum cere tradiția, se  așteaptă ca acest macho absolut să fie prințul salvator (iluzia desăvârșită) dar, la scurt timp, își dă seama că vrabia de pe gard nu e așa grozavă cum părea de la distanță și începe zbuciumul interior la început dar, pe măsură ce povestea merge mai departe, apar și manifestări exterioare: plânsete, cicăleli, certuri, acuzații, împăcări etc. ținute în sânul familiei în prima parte dar, pe măsură ce bulgărele capătă proporții, tânăra, nu prea așa dornică de viață și iubire ca la început, începe să povestească în stânga și în dreapta despre ceea ce se întâmplă de fapt în familia proaspăt creată (în acest timp al poveștii mai apare și un copil, poate chiar doi căci ce e viața fără copii?) și iacăt-o pe tânăra noastră blocată într-o colivie creată cu bună știință, am zice, dacă privim de dinafară. Și încotro se poate îndrepta pentru ajutor? Înspre familia ei (mamă, tată, frați, surori – dacă e o norocoasă) sau înspre vlăstarele familiei adoptive, dacă n-o fi chiar așa binecuvântată de soartă. Și oare peste ce dă? peste înțelegere, acceptare, compasiune pentru povestea din capul ei? Mă îndoiesc…dă peste experiență și cutume, adicătelea peste zăci de mii de sfaturi și povețe ale unor membre ale familiei mai bătucite și învechite în conexiuni cerebrale codependente: „Ei, da mai lasă-l și tu în pace, aduce bani în casă, ce mai vrei?”, „Așa sunt toți bărbații, mamă, parcă tăică-tu nu știi cum era?” „ da a meu știi cum face, stai să-ți povestesc, mai abitir decât al tău…”, „femeia ține casa, lasă-l în pace, nu-i zice nimic, Doamne-ferește l-ai enervat și cine știe ce iese”, „fă mâncare, vezi-ți de copii, lasă prostiile” etc. etc. lista poate continua endlessly iar dacă închide ochii și apleacă urechea prin vecini fărâma care mai pâlpâie un  pic este înnăbușită din fașă. Am zice, dacă privim dinafară, că ea e polul pozitiv și el e cel negativ dar, dacă privim îndeaproape vedem că pe ambele părți se află, de fapt, tot acolo: în primul rând ea a uitat de sine, în goana după a părea, și a renunțat la adevăr în favoarea iluziei, a crezut că aparențele sunt mai importante decât esența, a crezut că îi poate schimba pe cei din jur după bunul plac, a crezut că se poate juca de-a Dumnezeu. Pe partea cealaltă, el este prins tot în tentația de a părea mai mult decât a fi și, dintr-un tipar reactiv, joacă rolul celui care este indiferent, rece, distant, puternic dar suferința care colcăie pe dedesubturi este fantastică iar această suferință neacceptată iese la suprafață în varii moduri dăunătoare, de cele mai multe ori.

Ce e aceea autenticitate, deschidere, responsabilitate, integritate, înțelegere, acceptare, aș îndrăzni să zic…iubire? Nu e nimic și nu valorează nimic într-o lume centrată pe „a părea” mai mult decât pe „a fi”, într-o lume în care se trăiește la suprafață și în care, mașina pe care o conduci și casa în care locuiești spun mai multe despre tine decât ceea ce ești în esență.

Și am zice oare, cum se ajunge aici sau de ce se ajunge aici? Cred că se ajunge în acest punct din și pentru codependență, această boală nevăzută care se transmite prin viu grai și imitare pură a unor comportamente nesănătoase dar, privite și acceptate de societatea noastră, ca fiind normalitatea. E normal să ai grijă de toți și toate în jurul tău atunci când partenerul/partenera se sustrage de la responsabilități din varii motive (dependențe, imaturitate emoțională, depresii/anxietăți nerezolvate) și să îl cerți, să îl critici și acuzi că nu își face treaba. E normal ca la vărsta de 25-30 de ani să fii deja căsătorit și cu un copil, doi. E normal să fii la capul lui când a făcut accident de mașină pentru că a condus „un pic băut” sau e normal să te urci în mașină cu el chiar dacă a băut câteva pahare că doar e soțul tău, nu? e normal să închizi ochii, să te prefaci că nu te deranjează când pleacă cu prietenii la pescuit cu portbagajul plin de bere  și să te ocupi de tot și toate pentru că, na el e bărbat! și câte și mai câte atitudini nesănătoase complet pentru ceea ce suntem noi, cu adevărat, atitudini care perpetuează suferința de ambele părți ale balanței. Toate aceste comportamente  sunt perpetuate cu bună știință pentru că asta e normalitatea pentru marea majoritate, indiferent dacă unii o maschează mai bine sau nu.

Și atunci ce e de făcut?

„Fără educație, ce este omul? Un splendid sclav, un sălbatic al rațiunii” (Joseph Addison) Putem să ne păstrăm atitudinea curioasă pe tot parcursul vieții și să nu încetăm a învăța, doar așa mai avem o șansă de a ne elibera. Să avem încredere în ceea ce simțim, să ținem în mâinile noastre frâiele vieții și să alegem cu atenție sfaturile primite. E clar că nu cantitatea de informații îngurgitată face diferența pentru că a plimba încolo și încoace prin mintea nostră niște concepte care sună bine este inutil atâta timp cât schimbarea nu se produce înăuntrul nostru.

„Cunoașteți adevărul  și adevărul vă va elibera” pentru că, dacă privim cu onestitate în interiorul nostru, știm răspunsul și acțiunea potrivită în orice situație, dacă ne dăm voie să ascultăm răspunsul care se ridică suntem liberi deja, poate nu e răspunsul dorit de noi, poate nu e răspunsul care ne place dar e cel care ne va elibera. Oare de câtă suferință mai e nevoie pentru a înțelege și a practica adevărul din interiorul nostru? pentru a alege din suflet și nu din minte/ego? Dumnezeu ne-a făcut perfecți, condiția umană este o experiență, nu adevărul nostru, nu ceea ce suntem cu adevărat și toate acestea trebuie aduse în lumină, trăite ca adevăr.

Oricum linia evoluției umane este ascendentă și, cu voia noastră sau fără, mai devreme sau mai târziu, conștientizarea a ceea ce suntem cu adevărat se va produce, în această viață sau în următoarele ce vor mai fi. Depinde de noi câtă suferință mai vrem să creăm.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Deschide conversatia