cauze…

L-am ascultat zilele astea pe Gabor Mate (magnific, minunat), era într-o emisiune și vorbea despre cauzele dependențelor; el afirmă că dependențele sunt cauzate de traumele copilăriei și cine nu a avut parte de așa ceva? poate cineva care nu s-a născut pe acest pământ :))

Mintea noastră este complicată, e clar, și a încerca să rezolvi dependențele de orice fel ar fi, inclusiv codependența, cu mintea noastră e ca și cum un polițist ar vrea să prindă ucigașul când el însuși este făptașul, zicea Eckhart Tolle. De aceea procentul mare de succes în vindecările dependențelor îl au programele psiho-spirituale. Nu te poți vindeca dacă te identifici cu mintea ta, cu tiparele tale, dacă nu devii conștient că ești mai mult decât atât, că ești observatorul, cunoașterea. Nu poți face acest lucru cât ești copil – atunci absorbi, primești, ești canvasul curat pe care cei din jur pictează după bunul plac. Să presupunem că crești într-un mediu disfuncțional, ca să observi asta și să devii conștient de inconștiența celor din jur, să discerni, să te îndepărtezi trebuie să fii conștient dar, după cum știm, creierul uman funcționează în gama theta până în jur de 8 ani și absoarbe tot ce se petrece în jur, primește de bun tot ce i se oferă :))  de aceea credem în Moș Crăciun și zâne și unicorni… și atunci învățăm tiparele, disfuncționalul: de ex. ca și codependenți învățăm că a  exprima ce simțim e periculos: putem fi criticați, respinși, abandonați chiar, nu am auzit noi oare „Dacă plângi, nu mai vine mama să te ia de la grădiniță”; ca și codependenți învățăm că cei din jur ne definesc „Taci din gură că eu știu mai bine decât tine, ești doar un copil. Fă ce-ți spun eu” / „De ce nu ai luat și tu 10 ca Popeasca, ea e mult mai deșteaptă decât tine”… și lista poate continua; nu știu dacă mai sunt mulți părinți care mai fac asta în zilele noastre, mă îngrozesc gândindu-mă că încă mai sunt copii care aud asemenea replici, dar eu, ca mulți alții, așa am crescut. Și tiparele se tot perpetuează până când are loc trezirea.

În parcurgerea programului celor 12 pași de recuperare, pasul 4 este primul care îmi amintește că nu pot rezolva povestea asta dacă nu mă distanțez, dacă nu fac un pas în spate să observ peisajul; e primul moment până acum în care trebuie să rup identificarea cu imaginea creată de mintea mea. Poate fi foarte dificil acest moment, pentru mine a fost terifiant de-a dreptu când am înțeles că eu nu sunt mintea mea! Eram îngrozită, adică „cine sunt eu acum, ce mă fac?”, treptat, prin multă muncă cu mine însămi am învățat să fiu fără a avea o imagine mentală a cine sunt eu, fără a arăta cu degetul „Eu sunt asta”. Da, știu că mintea are tiparele ei, că în anumite circumstanțe am anumite reacții, dar acele reacții sunt învățate, imitate, copiate, nu îmi aparțin dar mintea și le-a însumat iar a crede că eu sunt acele tipare, reacții, stări este iluzia, pierderea în lume.

Totul pare simplu și natural la acest nivel de claritate dar sub vălul inconștienței așa funcționează lucrurile: căutăm să ne identificăm cu ceva din afara noastră, cu ceva ce aparține formei și astfel tot orbecăim și suferim. Cauzele sunt departe de noi temporal dar aici, în orice moment, prin mintea noastră.

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

256565961