acceptarea a ceea ce este…

Mult timp m-am „luptat” cu acceptarea asta, în toate domeniile vieții mele, pentru că pentru mine acceptarea însemna să mă resemnez: asta e situația și dacă o accept, e gata, stau cu ea…ori nu o accept și mă lupt cu ea…nasol, în ambele direcții, oricum; până când s-au așezat ușor, ușor lucrurile în mintea mea și am înțeles ce e acceptarea cu adevărat. Accept că sunt într-un context/situație, fără a opune rezistență realității și aleg de acolo acțiunea potrivită pentru mine, din acceptare. Pot să ies din situație, pot să o schimb (respectând granițele mele și ale celorlalți) sau pot să rămân în ea, așa cum e, dar fără a mai lupta. Restul e nebunie, afirmă Eckhart Tolle.

În codependență acceptarea e piatra de temelie…dacă nu accept că am comportamente codependente față de cei din jur, nu am cum să mă eliberez de ele, să le văd; dacă nu accept că am ajuns într-un punct doar datorită codependenței, nu am cum să plec din acel punct iar lupta/neacceptarea ne menține exact acolo „What you resist, persist!”.

Comportamente codependente manifestăm fiecare dintre noi, în relație cu oricine din viața noastră; studiile și cercetările de până acum ne arată că, codependența se poate manifesta în orice familie/relație, atunci când granițele dintre două persoane sunt încălcate frecvent și cu cât relațiile sunt mai personale cu atât probabilitatea e mai mare. Nu e nevoie de o dependență adâncită/clasică a cuiva drag pentru a se manifesta codependența celuilalt; când partenerul tău e preocupat de boli /de un corp frumos, atletic, sănătos/când o mamă pune mai presus de orice curățenia din casă sau excelența la învățătură a copiilor/când părinții sunt mai preocupați de ce „zice lumea” decât de pasiunea sau înclinațiile copilului în alegerea profesiei/când suntem preocupați excesiv de muncă, de rezultatele profesionale/când partenerul e critic excesiv și doar părerea lui contează în relație/când ești interogat la orice mișcare de mama/tata, când părinții înșiși provin din familii disfuncționale și nu și-au rezolvat traumele personale etc – manifestăm automat/natural comportamente codependente. Asta face creierul în raport cu mediul. E o disfuncție universală, nu o putem reduce doar în raporturile dependentului cu ceilalți. Codependența e mult mai vastă, mult mai întinsă.

În raport cu disfuncția mediului în care trăiești cauți să te adaptezi. Devenim preocupați de formă și nu de esență; credem că putem stăpâni lumea, că o putem controla după bunul plac iar asta ne aduce doar suferință. Am putea zice că suferința ne poate trezi dar, din păcate, suntem foarte obișnuiți cu suferința și trăim în continuare adormiți. Dacă suferința depășește, deodată, gradul de toleranță maxim pe care îl avem fiecare dintre noi, mai avem o șansă.

Ce ne ajută ca să ne trezim?

primul pas e acceptarea a ceea ce este iar o dată intrat pe această cale nu mai e loc de întoarcere, nu mai suntem noi dumnezeul lumii noastre și predăm ștafeta.

Rugăciunea pentru Seninătate:

 “Doamne, dă-mi seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba, curaj să schimb ceea ce pot şi înţelepciunea de a le deosebi”.

Ce nu pot schimba? … tot ce e în afara mea!

Ce pot schimba?…tot ce e în interiorul meu!

Cum pot să fac deosebirea?… să știu unde încep și unde mă termin, să îmi cunosc granițele mele și pe ale celui de lângă mine, oricine ar fi acesta.

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

256565961